Între riscul economiei şi economia riscului
Florin Dănescu, Președinte Executiv, ARB, – Piața Financiară, aprilie 2013
Starea economiei privită structural şi în ansamblu se regăseşte fidel în bilanţurile băncilor. Băncile îşi racordează modelul operaţional şi de bussines funcţie de mediul economic. Piaţa UE poate fi descrisă ca având un model bazat pe bancă, în situaţia în care cele mai multe gospodării şi întreprinderi sunt finanţate de bănci şi nu de pieţele de capital.
Valul de reglementare a pieţelor financiare europene este extrem de vast şi include, în special, capital mai mult şi mai calitativ, raport de lichiditate mai mare, pârghie mai mică (adică mai puţin credit) şi suprasolicitare de capital pentru instituţii financiare mari şi sistemice. În încercarea de a face faţă provocărilor, băncile depun eforturi pentru a-şi îmbunătăţi eficienţa şi pentru a extrage sinergii din cota de piaţă şi din câştigurile de capital.
Dat fiind că, în plină criză de capital, reglementarea solicită tocmai tot mai mult capital, atât pentru creditele actuale cât şi pentru cele viitoare, băncile acordă atenţie mai degrabă portofoliilor de credite curente decât celor potenţiale. Necesarul suplimentar de capital care se găseşte din ce în ce mai greu şi, în consecinţă, din ce în ce mai scump, vine în contradicţie cu celelalte presiuni la care sunt băncile supuse.
O scurtă analiză strategică a forţelor ce acţionează asupra industriei bancare conchide o presiune negativă pe toate componentele. Se constată o barieră la intrarea în industrie, în condiţiile în care noul capital bancar nu poate diversifica competiţia şi nu poate reduce preţul produsului bancar cât timp investitorul găseşte o piaţă mai puţin profitabilă decât cele din jur, percepţie negativă a unor consumatori şi un criticism accentuat al media vis-a-vis de industrie şi o piaţă foarte puţin adâncă fără instrumente complementare creditului bancar.
Rentabilitatea activelor pieţelor din jurul nostru este între 1% şi 6% faţă de pierderea înregistrată de sistemului bancar românesc în 2012, când ROA a fost de -0.58%.
Băncile sunt nu numai furnizori de credit și de alte servicii și produse în economie, ci şi mari clienţi pentru alte industrii. Ajustarea industriei bancare se regăseşte pregnant în diminuarea facturilor emise de aceste industrii. Astfel se acumulează aşteptări e la industria bancară care cu timpul se transformă într-o criticism sancţio natoriu. Presiunea pe costuri a furnizorilor poate creşte ducând într-o spirală periculoasă la alte nemulţumiri ale clienţilor bancari.
Instituţiile de credit sunt obişnuite cu moni torizarea şi criticismul cu privire la reţinerea lor în creditare. Acest lucru este de aşteptat având în vedere importanţa rolului lor în finanţarea întreprinderii şi importanţa fundamentală a acestei industrii în economie şi în societate.
Aceste dificultăţi de percepţie sunt legate de însăşi decizia de creditare ca proces raţional. Companiile mai mici pot fi îngrijorate sau nemulţumite de un tratament mecanicist al cererii de creditare şi de transmiterea unui răspuns care este prea puţin sau deloc explicat. Băncile trebuie să-şi focuseze atenţia pe comunicare, explicând complexitatea evaluării cererii de creditare şi importanţa factorilor calitativi în afară de cifre, în special atunci când se uită la viitorul unei afaceri. Mai presus de toate, presiunea pusă pe bănci pentru a creşte creditarea indiferent de riscurile de credit şi suspendarea judecăţii de creditare vine în contradicţie cu lecţia învăţată din criză şi cu noul val de reglementări prudenţiale ce au fost şi urmează a fi implementate. Inclusiv la exit, se constată două dinamici contradictorii.
Sistemul bancar românesc îşi demonstrează dedicaţia pentru economia românească prin finanţarea a 91% din totalul finanţării economiei româneşti cu numai 63% active bancare din PIB. Aceasta trebuie comparată cu cele 360% active în PIB ale băncilor UE 27 care asigură numai 7075% din total finanţare. În concluzie, băncile din România au o participare la riscul de credit al economiei româneşti mult mai mare decât cea europeană.
În consecinţă, nu se pune problema unui exit din cadrul industriei. Totuşi, se constată o pierdere din substanţa comercială a industriei prin apariţia de substitute care pot fi cuprinse de termenul european de shadow banking. Shadow banking înseamnă instituţii sau activităţi financiare ce nu fac obiectul reglementărilor financiar bancare.
Pentru a evita arbitrajul de reglementare între industria bancară şi industria paralelă, reglementarea europeană ar trebui să urmeze dictonul „acelaşi risc – aceeaşi regulă“.
Pentru ca IMM-urile şi nu numai să-şi califice cererea de creditare, trebuie să deţină şi o bună capacitate de colateralizare a creditului. Portofoliile curente de garanţii sunt erodate de criză, iar economia noastră nu are acumulări la nivelul consistent al ţărilor dezvoltate. Putem spune că, în acest moment, sunt prea puţine rezerve pentru o creditare suplimentară.
Decizia băncilor este într-o măsură din ce în ce mai reglementată, iar dilema existenţială a momentului rămâne şi pentru bănci, dar şi pentru reglementare aceeaşi între riscul economiei şi economia riscului.
