Aplicabilitate practică în materia asigurărilor de bunuri ce garantează un împrumut bancar
Adoptarea Noului Cod Civil a marcat o restructurare a instituțiilor dreptului comun și o redefinire a unora dintre acestea, din perspectiva noilor realități economice și sociale. În aceeași notă se înscrie și reglementarea specială a procedurii strămutării garanției. În fapt, o dezvoltare a unor principii statuate de art. 1721 din vechiul Cod Civil în materia ipotecilor.
Lipsa unor detalii procedurale concrete și limitarea aplicabilității acestui mecanism doar la creanțele garantate cu ipoteci, nu și la cele garantate cu gajuri, au făcut ca textul vechii reglementări să nu-și găsească aplicabilitate practică în materia împrumuturilor bancare. În schimb, pentru ca împrumutătorii garantați să-și protejeze drepturile inclusiv pentru eventualitatea materializării riscurilor asigurate prin polițele încheiate cu privire la bunurile aduse în garanție, a fost larg utilizată în practică instituția cesiunii drepturilor de creanță reglementată de Titlul VI al Legii 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Inconvenientele principale ale acestei soluții, atât pentru împrumutător cât și pentru împrumutat, constau în formalități și costuri suplimentare.
În contextul reformei legislative marcate de Noul Cod Civil, legiuitorul a alocat în economia noii codificări trei articole distincte pentru tratarea expresă a instituției strămutării garanției. Noutățile, față de vechea reglementare, constau în extinderea conceptului de strămutare a garanției la toate tipurile de ipoteci – mobiliare și imobiliare – și în prezentarea procedurii-cadru de urmat pentru a da eficiență practică acestui concept.
Astfel, art. 2330 alin. 1 din Noul Cod Civil precizează că ”Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.” Prin includerea acestor prevederi în cuprinsul Cap. I ”Dispoziții generale” din Titlul XI ”Privilegiile și garanțiile reale” al Noului Cod Civil și ca efect al definirii ipotecii, în cuprinsul art. 2343 din Noul Cod Civil, ca reprezentând dreptul real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii, aria de aplicabilitate a strămutării vizează acum toate tipurile de garanții reale.
În continuare, art. 2331 din Noul Cod Civil, împreună cu normele sale de punere în aplicare (art. 154 din Legea nr. 71/2011) reglementează obligațiile ce revin asigurătorului în legătură cu plata indemnizației de asigurare sau a despăgubirii în situația în care bunul adus în garanție dispare sau este deteriorat și modalitatea în care este protejat împrumutătorul în caz de producere a riscurilor asigurate.
Din cuprinsul textelor legale menționate mai sus se desprind o serie de consecințe. Mai întâi, faptul că prin mecanismul strămutării garanției are loc o subrogație reală cu titlu particular, ce operează în virtutea legii. Mai exact, sub rezerva înscrierii în registrele de publicitate a ipotecii asupra bunului adus în garanție, acesta este înlocuit de drept și fără vreo altă formalitate din partea creditorului sau a debitorului, cu suma de bani datorată de asigurător în cazul producerii riscului asigurat. Apoi, faptul că pentru a asigura deplină protecție creditorilor garantați, asigurătorul are obligația legală de a proceda la indisponibilizarea sumelor prin consemnarea acestora într-un cont bancar deschis pe numele asiguratului dar la dispoziția creditorilor ale căror garanții sunt înscrise în registrele de publicitate. Mai apoi, faptul că debitorul deși titular al contului bancar în care a fost consemnată indemnizația de asigurare, nu poate dispune de aceasta înainte de stingerea tuturor creanțelor garantate, altfel decât cu acordul tuturor creditorilor garantați.
Prin urmare, din perspectiva reglementării actuale apare ca nenecesară încheierea separată a unui contract de ipotecă asupra creanțelor decurgând din contractul de asigurare, pentru ca, aceia dintre creditori care sunt garantați, să poată beneficia pe deplin de protecția conferită de garanție inclusiv în ipoteza producerii riscurilor asigurate. Cu toate acestea, lipsa unor norme speciale de punere în aplicare a cadrului reglementat principial de Noul Cod Civil precum și a unor proceduri de comunicare între asigurători și registrele de publicitate a garanțiilor, face ca, în practică, la aproape 3 ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, mecanismului juridic al strămutării garanției să fie încă insuficient explorat.
Pentru a asigura utilizarea acestui concept în activitatea curentă, s-ar impune ca progresul făcut până acum de lege lata, să fie consolidat de lege ferenda, prin emiterea de către reglementatori a unor acte normative cu caracter special care să clarifice o serie de detalii tehnice cum ar fi: modalitatea în care asigurătorii obțin informații cu privire la existența și identitatea creditorilor garantați, procedura de consemnare și de utilizare a sumelor consemnate, modalitățile de informare a creditorilor garantați cu privire la consemnarea sumelor.
